Creatiunea

Franz Joseph Haydn (1732-1809)

 Franz Joseph Haydn a văzut multe schimbări radicale în muzică pe parcursul lungii lui vieţi.  A avut 18 ani când a murit Johann Sebastian Bach în 1750, nu cu mult timp înainte de încheierea epocii baroce, şi a avut 72 de ani când a fost cântată pentru prima dată simfonia „Eroica” de Beethoven  în 1804, deschizând perioada romantică.  Formele vechi ale muzicii au fost înlocuite de simfonie, sonată şi  cvartet de coarde.  Patronajul s-a mutat din biserică la curţile regale, iar concertele publice au devenit foarte populare.  Prin toate aceste schimbări, Haydn a rămas un pionier.  Au fost compozitori care au scris simfonii, sonate şi cvartete de coarde înaintea lui, dar Haydn a fost cel care a exploatat potenţialul acestor forme, dezvoltându-le la un nivel neimaginat până atunci.   Veselia aproape copilărească a muzicii lui Haydn, inventivitatea inepuizabilă şi perfectiunea arhitecturii muzicale ascund o mare forţă interioară .  Fuziunea dintre exuberanţă, originalitate, eleganţă clasică şi putere intelectuală explică în mare parte atracţia universală a muzicii lui.  Aceste calităţi l-au clasat pe Haydn la un nivel mult mai înalt faţă de contemporanii lui, cu excepţia lui Mozart, şi l-au ţinut în frunte pentru aproape tot secolul al XVIII-lea.  Nu e de mirare că a fost considerat geniu în toată Europa, admirat şi venerat de public şi de colegii lui.  Mozart a spus: „Haydn este singurul care deţine secretul de a mă face să zâmbesc şi în acelaşi timp să atingă sufletul meu”.  Chiar şi Napoleon, imediat ce a cucerit Viena, a pus pază de onoare în jurul casei lui Haydn. O mare parte a vieţii, Haydn şi-a folosit energia să compună muzică orchestrală şi instrumentală.  Capodoperele corale scrise la bătrâneţe includ Creaţiunea şi ultimele şase mise – printre care şi bine cunoscuta Misa Nelson.  Toate acestea au fost compuse după 1795, anul în care a terminat ultima dintre cele 104 simfonii. Ca formă muzicală, oratoriul a apărut pentru un scurt timp în secolul al XVII-lea în Italia, dar curând a fost eclipsat de forma mai populară de operă.  Handel a fost cel care a scos oratoriul din obscuritate, transformându-l de la o formă extinsă de cantată la o dramă muzicală corală care în curând a dominat scena muzicală a Angliei secolelor XVIII-lea şi XIX-lea.  Succesiunea capodoperelor scrise de Handel a inspirat mulţi compozitori de mai târziu, printre care s-au remarcat în mod deosebit Haydn şi Mendelssohn.  În prima lui vizită la Londra, Haydn a frecventat unul dintre festivalurile lui Handel ţinut la Westminster Abbey şi a fost copleşit.  Prin urmare, a hotărât să scrie şi el un oratoriu care să poată sta alături de capodoperele handeliene.  În 1796, inspirat de ceea ce a auzit în Londra, Haydn a început să lucreze la Creatiunea care nu a fost finalizată decât în 1798, anul în care a împlinit vârsta de şaizeci şi şase de ani.  „Nu am fost niciodată aşa de pios ca în vremea când am scris Creaţiunea” a spus.  Lucrarea a fost cântată prima dată  în 1799 şi a fost imediat recunoscută ca o capodoperă superioară celorlalte, şi a fost cântată în toată Europa. La fel ca în operă şi în majoritatea oratoriilor, excepţie făcând oratoriul Mesia, Creaţiunea are personaje şi este împărţită în acte şi scene.  Acestea sunt compuse din secvenţe de coruri, recitative şi arii.  Lucrarea începe cu o introducere orchestrală extinsă, „Reprezentarea haosului.”  După ea, părţile I şi II descriu cele şase zile ale creatiei, fiecare având secţiuni care cuprind naraţiuni biblice, o secţiune centrală descriptivă şi imn de laudă.  Cei trei solişti reprezintă arhanghelii Gavril (sopran), Uriel (tenor) şi Rafael (bas), cu coruri care completează rolul important al îngerilor care Îl glorifică pe Creatorul lor.  Partea a III-a este dedicată în întregime apariţiei lui Adam şi a Evei (bas şi sopran) care cântă despre minunăţia şi perfecţiunea lumii create de Dumnezeu şi despre fericirea lor.  Soliştii şi corul se unesc într-un final înălţător de laudă. Creaţiunea reprezintă o dezvoltare dramatică a formei oratoriului, care avea un tipar folosit de Handel şi de compozitorii care i+au urmat.  Hazdn a spart cel tipar, folosind timbruri orchestrale îndrăznaţe, armonie aventuroasă, ritmuri excepţionale şi ingeniozitate melodică.  Unitatea puternică a lucrării aduce subiectul la viaţă cu însufleţirea şi puterea caracteristice operei.  Partea introductivă este o bună ilustrare a abordării inovatoare a lui Haydn.  Introducerea orchestrală extinsă, ea însăşi o îndepărtare de uvertura convenţională, este numită „Reprezentarea haosului” şi imediat atenţia ascultatorului este captată prin armonii schimbătoare şi abigue cântate în surdină de coarde, alămuri şi timpani.  În recitativul care urmează, Rafael ne spune că „pământul era pustiu şi gol” şi idea este reflectată în acompaniamentul orchestral rarefiat şi subţire.  Corul continuă ceea ce a început Rafael, într-o atmosferă de linişte până la cuvintele „şi a fost lumină”, când este cântat brusc un acord de do major masiv în fortissimo şi de la acest moment orchestra cântă cu sunete pline, fără surdine.  Şi acum, după două sute de ani, efectul este încă foarte puternic.  Şi în vremea lui Haydn a avut un efect copleşitor, după relatarea unui prieten al lui Haydn: „ . . . şi la momentul când s-a declanşat lumina pentru prima dată, s-ar putea spune că razele ţâşneau din ochii înflăcăraţi ai compozitorului.  Vraja de la Viennese a fost aşa de mare încât orchestra n-a putut cânta pentru câteva minute,” a scris el. 

Acesta este probabil cel mai dramatic act al lucrării, dar sunt multe alte momente pictate eficient prin muzică, cum sunt scenele de furtună,  un minunat răsărit de soare şi o descriere plină de culoare a diverselor animale şi păsări.  De asemenea, merită să dăm atenţie reprezentării muzicale ale personajelor lui Haydn.  Pentru îngeri, el adoptă un stil ornamentat şi elevat iar pentru Adam şi Eva scrierea este mai simplă şi mai „pământeană”.  De fapt, lucrarea întreagă scânteiază cu vitalitate şi inspiraţie infailibilă atât de caracteristică acestui compozitor remarcabil, care a continuat să experimenteze şi să surprindă plăcut audienţa până la sfârşitul vieţii lui.

John Bawden

Director musical (1994-2006)

Corul filarmonicii Fareham